Ce am scris despre...
În această dimineață Cris s-a trezit puțin mai târziu decât de obicei. Da, în mod normal el dă trezirea și a dat-o și azi, pe la 6. Apoi însă cumva a adormit la loc. Ce e interesant însă e că la trezire nu a întrebat de nimic altceva decât: ”unde-i Vlăduț?”. Vlăduț era deja treaz, se juca într-o parte a camerei. E interesant să vezi grija pe care și-o poartă unul altuia și să te minunezi în același timp că uneori se ceartă de parcă n-ar fi frați.
Mă tot uit la ei și îmi aduc aminte adesea cum eram eu cu frații când eram mici. Diferența de vârstă este cumva similară, așa că nu îmi e greu să empatizez cu anumite situații. Cred că eu eram tare băgăcioasă atunci când eram de vârsta lui Cris (probabil sunt și acum :)) ), dar asta cred că sora mea poate să o spună cel mai bine . În altă ordine de idei, în casa și familia mea, văd că băiatul mai mic obișnuiește să își bage nasul în treburile frățiorului mai mare, iar acest lucru aduce cu sine frustrări și destul de multe conflicte. Și totuși se iubesc și e o iubire sinceră de care mă bucur în fiecare zi.
Doi copii, aceeași mamă. De ce diferiți?
E ciudat să vezi că doi copii din aceeași mamă pot fi atât de diferiți. Și totuși îi iubesc așa, pe fiecare și pentru ce are diferit și nu aș schimba niciodată felul lor de a fi. Pe de o parte Vlăduț e un copil sincer și sensibil, o sensibilitate destul de aparte pentru un băiețel de aproape șase ani. Cred că pe Vlăduț îl cucerești ușor cu flori, pentru că le iubește atât de mult încât se comportă cu ele ca și cum acestea ar fi umane. Vlăduț e un copil empatic și bun, ambițios și descurcăreț. El găsește soluții la orice și e sclipitor.
Cris pe de altă parte este încăpățânarea întruchipată. Îi merge mintea, asta pot să zic, însă este temperamental și se supără foarte repede. E și el empatic, însă văd la el și un pragmatism destul de pronunțat. Îi place compania lui Vlăduț, poate chiar prea mult aș spune eu. Practic uneori ajunge să copieze comportamente, ceea ce pe de o parte e bine… dacă privim exemplele de dezvoltare personală.
Se ceartă și se împacă. Da, probabil nu e zi de la Dumnezeu în care să nu se audă din casa mea cearta celor doi. Adesea din nimic. Uneori intervin. Alteori stau deoparte din poziția de observator și învăț să schimb la mine lucruri în abordarea intervenției.
Și totuși…cei doi se iubesc mult și în ciuda certurilor inerente sunt momente pe care le surprind și care mă înduioșează foarte mult. Deunăzi împărțeau un biscuite. Azi Vlăduț i-a cedat ultima sa căpșună lui Cris. Alteori Cris îi duce lui Vlăduț apa la masă. Sau castronelul cu gustări. Sau pur și simplu îl ia în brațe și îl strânge.
Mama a fost mama pentru patru. Cum o fi reușit? 🙂
Nu e ușor să fii părinte pentru doi copii, vă spun. Nu știu cum a reușit mama să fie mamă pentru toți patru. Eu și acum am momente când vreau ca mama să mă iubească pe mine mai mult, sau să mă asculte mai mult, mai ales când o sun și știu că timpul e limitat. Oare eu cum voi fi când…voi fi mare, adică pardon când vor fi micuții mei mari? Sper să le pot răspunde, în continuare, ambilor la fel.
Nu e ușor și totuși sunt unele lucruri care fac creșterea și educarea mai frumoasă. Despre unele am scris. Altele însă…sunt întipărite adânc pe retina ochilor mei sau sunt scrijelite bine în inima mea și prefer să rămână acolo, în suflet. Sper ca vreodată să pot zugrăvi în cuvinte cu adevărat mândria pe care o simt când îi văd pe amândoi mușcând același măr. Plantând aceeași floare. Desenând același lucru. Sau pur și simplu chemându-se șăgalnic unul pe celălalt când le ofer ceva bun.
Da, sper să aud de cât mai multe ori: Vlăduuuuuț, vino, mama ne dă bomboaneeee!
Nu e ușor să fii părinte pentru doi…dar e cu adevărat minunat.