Am mai zis cred, cu o altă ocazie, că nu am iubit prea mult faptul că am locuit la casă. Dar am mai zis și că azi aș cam da destule pentru a mă întoarce la ideea de casă pe pământ, cu un mic petec de grădină. Când am mers acasă la ai mei am redescoperit dorul acesta și mai mult decât atât, am avut ocazia să privesc cu alți ochi lucrurile.
O dată ajunsă la ai mei am dat nas-în-nas cu un adevărat simbol al vieții noastre, de la mutarea de la bloc încoace. La umbra sa poate că s-au scris povești de dragoste, sub ramurile sale s-au auzit primele cuvinte la telefoanele mobile rudimentare pe atunci, în spatele trunchiului său s-a fumat poate pe furiș țigara aceea ”să nu mă vadă mama”. Nucul bătrân, căci despre el este vorba, stă acolo de cel puțin 25 de ani, iar astăzi este cel mai falnic copac de pe strada mea. Cumva însă, abia anul acesta mi-am dat seama câți ani a strâns în sacul vieții, mi-am dat seama cât de statornic a fost, mi-am dat seama că e de o vârstă cu mine aproape.
De obicei a trecut neobservat în concediile petrecute la ai mei, însă anul ăsta e clar că s-a schimbat ceva. Eram atât de înfometată de verdeață încât mi-a sărit în ochi chiar de cum am ajuns la părinții mei, pe la 5 dimineață. Coroana sa este imensă acum, te pierzi în neantul verde și rămâi mut ascultând câte are de spus în taină. Câte a văzut acest copac în înălțarea sa pe micuța mea stradă!
Ne-a văzut pe noi copii și pe părinții noștri tineri. Le-a auzit lor grijile și discuțiile purtate dincolo de urechile noastre agere. I-a văzut clădind cu mâinile lor o casă pe care au ridicat-o de la zero. A auzit vise și adesea m-a văzut privind spre cerul plin de stele. Nu aș fi avut pasiunea aceasta pentru cer, dacă nu m-aș fi ascuns adesea printre ramurile nucului pentru a vedea cât mai bine întinderea nesfârșită de luminițe.
Nucul meu drag anul acesta strălucea în soare, parcă mândru și el că ne vede pe toți, laolaltă, așa cum eram odinioară. Mândru că ne vede pe noi, dar și pe copiii noștri. Ar fi fost păcat să las să treacă acest moment fără a-l marca, așa că am făcut o poză în care Vlăduț se măsoară cu nucul. L-a îmbrățișat, însă brațele lui micuțe îl cuprind acum doar pe jumătate.
Mi-e drag copacul ăsta și sper să mă întorc la el și peste 10 ani și să ascult ce are să îmi spună. Să îmi cânte muzica lăutărească pe care o ascultă tata și să îmi amintesc râsetele din acest concediu. Să îmi aud mama chemându-ne la masă. Să îmi aud frații glumind și câinele lătrând, speriat că facem prea multă gălăgie. Să ascult din nou vocile noastre de când eram copii, iar soarele ne ardea tălpile atunci când alergam ca apucații, în joacă, direct pe pământul încins.
Nucul ăsta are ceva aparte. Are o poveste care vă dăinui cât va sta el acolo, înfipt cu rădăcinile sale și poate chiar și după. Pentru că nucul ăsta e ca un om statornic, blând și bun, care ascultă furtuna și vântul, care ademenește păsările și zâmbește în fiecare dimineață spre soare, întinzându-și crengile.
Mi-e drag nucul ăsta și sper ca și cei mici ai mei să învețe să îi asculte poveștile. Și muzica. Și râsetele zglobii.