Când ai doi copii, aproape că fugi de la unul la altul. Nu mai apuci să vezi niște lucruri, nu e ca la primul copil, când observi pe îndelete fiecare lucru. Uneori îți mai scapă. Sau mie îmi scapă lucruri. Când s-a născut Cristian, Vlăduț îmi părea așa mare…apoi mi-am revenit. E mic. Alteori gândirea lui îl face mare. Și-apoi îmi amintesc…e mic.

Uneori sunt atât de mândră de maturitatea lui și de performanțele lui încât consider că e vârsta. Că așa ar trebui să fie. Azi însă mi s-a dovedit că nu e așa. Că e tot mic. Și dependent într-o oarecare măsură de mine, deși are cinci ani.

În seara asta Vlăduț a adormit mai târziu. A avut chef de vorbă, a cerut apă, a avut nevoie la toaletă. Cris dormea deja de la ora 20, era deja 20:30. La toaletă am stat cu el și bineînțeles, ca un copil deștept ce e, începuse să mă întrebe cât fac 100 plus 1000, ca să vadă dacă știu. Firește, eu mă prefac că nu știu și el îmi dă răspunsul. 

Și apoi a început să zică altceva, nu mai știu exact ce, dar veți înțelege că am un motiv întemeiat. Uitându-mă la el, cum vorbea, am observat că își păstrase dulceața de bebeluș. Brusc, deși îl aveam în fața mea, el, cu cei cinci ani măreți ai săi, mi-a apărut în față imaginea lui de bebeluș. Aceea când abia începuse să zică cuvintele și era poate un pic mai greu și le mai stâlcea. Și rămăsesem așa, să mă uit la el, iubind momentul cu lacrimi în ochi.

Uit adesea cum era el mic. Îmi mai amintește Facebook sau folderele cu poze din laptopul meu, pe care EL știe acum să îl mânuiască și se și bucură de asta.

Și îi vedeam ochii blânzi cum se unduiesc atunci când cu drăgălășenie vorbește despre acel ceva care îi place atât de mult. Povestea ceva, că va face maine un desen cu Bunătatea și ochii lui mari și buni zâmbeau, exact ca atunci când era atât de micuț. Și zâmbea suav și am văzut buzele umede ale bebelușului drag despre care nu știam nimic…așa de neștiutoare eram la început.

Rămăsesem cu gura întredeschisă și cu ochii în lacrimi, în baie, pe un scăunel mult prea mic pentru dimensiunile mele. L-am văzut pe el, micul meu și am văzut dragostea cu care îmi vorbea mie. A mai zis ceva și a făcut cu ochiul, am zâmbit și aveam ochii înlăcrimați. M-am pierdut în amintirea aceea și mi-am dat seama că a trecut timpul. Că uit cât e de mic, pentru că el crește și cumva am trait cu ideea asta că gata, dacă a crescut de acum e pe cont propriu, că se descurcă, că nu știu ce.

Dar eu îl văd mic. Ca și pe Cristian, îl văd mic. Cu puțin mai mare, însă mă topește faptul că trece timpul și eu nu apuc să pozez cu retina tot ce am ACUM. Mânuțele lor, zâmbetele lor, iubirea pură și sinceră a lor.

Cu doi nu e ușor, mai ales că sunt firi diferite. Mai ales că e Cristian și mai mic și că vrea și el atenția mea. Iar eu îmi doresc să fiu acolo pentru amândoi. Am învățat să fiu. Și separat și în același timp. Mare răbdare are Vlăduț, copilul mai mare, pentru că uneori mă gândesc la faptul că are un frate deși nu l-a cerut și totuși îl acceptă (în majoritatea timpului). Că înțelege nevoia de protecție a frățiorului (grija lui în parc, în casă, sau la somn). Că mă înțelege când am obosit și-mi dă o mână de ajutor.

Copilul ăsta e lumină, vă zic, iar azi avea nevoie de dragoste. De timp. Nu voia să doarmă, ci voia să mai stea treaz. Pentru că uneori ne rămâne atât de puțin timp dintr-o zi, încât ar mai vrea câteva minute. Uneori e prea obosit, alteori însă, ca azi, le cere, iar eu i le dau.

Azi însă a fost o seară specială. L-am revăzut bebeluș, pe vremea când era doar el, cu sinceritatea lui debordantă, la fel de lipsit de griji și cu zâmbetul lui angelic pe față. Frumoasă seară, pe cuvânt.